albinismul in africa-f-jokes.com

Pielea lor alba, parul blond si ochii palizi le-au adus albinosilor din Africa reputatia de fantome vii. In consecinta, bastinasii se tem de ei si cauta sa-i ucida de cate ori au ocazia. Membrele si sangele persoanelor care au ghinionul de a se naste albinoase in Africa sunt extrem de cautate in Tanzania, in special de samanii si vrajitorii care cred ca acestea ca au puteri deosebite.

Atacurile si vanatorile publice organizate impotriva persoanelor albinoase nu mai constituie de mult o surpriza pentru autoritatile din multe tari africane. Ultimul incident, raportat in districtul Mwanga din vecinatatea Muntelui Kilimanjaro, implica un grup de sateni care a haituit si macelarit o fetita in varsta de 13 ani pe nume Elizabeth Hussein. Fetita a avut ghinionul de a se naste cu pielea si parul alb. In final acestia i-au vandut membrele vrajitorilor locali si i-au baut sangele convinsi ca acest act oribil le va asigura putere, sanatate si bani...

Un alt incident s-a intamplat in Congo, acolo unde autoritatile au arestat un barbat care avea in rucsac capul unui copil albinos. Barbatul s-a dezvinovatind declarand ca i se promisese o recompensa substantiala pentru capul copilului.In decursul anului 2008, numai putin de 35 de persoane albinoase au fost macelarite si vandute in pietele satelor din Tanzania. Localnicii acestei tari se zbat intr-o saracie crunta si cred cu fervoare in prejudecati religioase legate de magie neagra si ghicirea norocului. Pescarii de aici cred ca daca impletesc suvite din parul si pielea unui albinos in plasele de pescuit, vor prinde mai mult peste. Minerii tanzanieni sunt convinsi ca amuletele din oasele albinosilor ofera o protectie deosebita in adancul pamantului, in timp ce vrajitorii locali cred ca mainile si picioarele albinosilor adauga puteri deosebite incantatiilor.

Paradoxal frecvanta albinosilor in Africa este mult mai mare decat in restul lumii. Daca in lumea intreaga exista un albinos la 20 000 de persoane, in Africa, la 3 000 de oameni apare un albinos. Albinismul este o forma de degenerare hipopigmentara ereditara si nu se transmite prin contact fizic sau transfuzii sangvine.

topul oamenilor 'inteligenti'-f-jokes.com

LOCUL 5
Un tip da o spargere la un magazin. Dupa ce a luat toti banii, hotul a vazut o sticla de Scotch pe un raft si i-a cerut vanzatorului s-o bage si pe aceasta in punga. Vanzatorul a refuzat, motivand ca nu crede ca hotul are varsta legala pentru a-i putea da alcool. Hotul a insistat ca are varsta, insa vanzatorul a replicat ca de fiecare data ca nu-l crede fara dovezi. Drept urmare hotul a scos permisul auto si i l-a aratat vanzatorului pentru a-si dovedi varsta. Tipul a studiat bine actul, dupa care a recunoscut ca nu are dreptate si i-a dat hotului sticla. Dupa ce hotul a parasit magazinul, vanzatorul a sunat la politie si le-a dat acestora numele si adresa din permis. Hotul a fost arestat in doua ore.

topul oamenilor 'inteligenti'

LOCUL 4
Un automobilist a fost prins de un radar care i-a inregistrat viteza si i-a fotografiat si masina. A primit apoi prin posta o amenda de 40$ si o fotografie a masinii. In loc sa plateasca, automobilistul a trimis la politie o poza cu 40$. Cateva zile mai tarziu, a primit o scrisoare de la politie care continea o alta fotografie, de data aceasta fiind fotografiata o pereche de catuse. Soferul nostru a achitat imediat amenda.

topul oamenilor 'inteligenti'

LOCUL 3
Este o poveste adevarata din San Francisco: Un barbat care vroia sa jefuiasca Bank of America a intrat intr-o sucursala si a scris pe o foaie de depozit: "Acesta este un jaf armat. Pune toti banii in aceasta punga". In timp ce astepta la coada pentru a da biletul discret functionarului, s-a gandit ca cineva l-ar fi putut vedea in timp ce scria biletul si ar fi putut anunta politia. Drept urmare, a iesit din banca si a intrat in sucursala bancii Wells Fargo de peste drum. Dupa ce a ajuns la ghiseu, i-a dat nota functionarului, care i-a raspuns ca nu poate da curs cererii deoarece mesajul este scris pe un bilet al Bank of America, si ca trebuie ori sa scrie mesajul pe un bilet Wells Fargo ori sa se intoarca la Bank of America. Dezarmat, tipul a zis doar "OK" si a plecat. A fost arestat cateva minute mai tarziu, in timp ce statea la coada in sucursala Bank of America.

topul oamenilor 'inteligenti'

LOCUL 2
La inceputul acestui an, cativa angajati ai firmei Boeing s-au hotarat sa fure o barca de salvare pneumatica de la un Boeing 747. Au reusit sa o scoata din avion si sa o aduca acasa.
La putin timp dupa aceea, au plecat intr-o excursie pe rau. Nu a trecut mult si au observat un elicopter al Pazei de Coasta care survola imprejurimile. Se pare ca semnalul radio de urgenta incorporat in astfel de barci a pornit automat atunci cand s-a umflat... Nu mai este nevoie sa mentionam ca respectivii nu mai lucreaza la Boeing.

topul oamenilor 'inteligenti'

LOCUL 1
Un student la medicina care efectua practica intr-un centru de toxicologie povesteste cum ca a fost sunat la un moment dat de o doamna foarte panicata care i-a spus ca si-a surprins fiica mancand furnici. Studentul a linistit-o, spunandu-i ca furnicile totusi nu sunt toxice si ca nu este nevoie sa o aduca pe fetita la spital.
Calmata, doamna i-a mai povestit ca oricum luase masuri, si ca-i daduse copilului otrava pentru furnici, pentru a omori insectele pe care aceasta le inghitise deja.
A fost momentul in care studentul i-a spus s-o aduca imediat la spital...

topul oamenilor 'inteligenti'

SI MARELE PREMIU:
Stire la radio: un fost pasionat de bungee-jumping a sarit de la 30 m cu o coarda elastica de 60 m.

Elisabeta I a Castiliei- wikipedia

Primii ani:

Elisabeta s-a născut în Madrigal de las Altas Torres, pe 22 aprilie 1451. Fratele ei Alfonso s-a născut trei ani mai târziu. Când tatăl său, Ioan al II-lea, a murit în 1454, mult mai vârstnicul ei frate vitreg, Henric al IV-lea, a devenit rege. De cum a urcat pe tron, şi-a sechestrat fraţii vitregi în Segovia, şi pe mama sa vitregă în Arévalo, în ceea ce era practic un exil.

Henric al IV-lea, al cărui mariaj cu Blanca de Navarra a fost anulat înainte să aibă loc, s-a recăsătorit cu scopul de a avea urmaşi proprii. S-a căsătorit cu Ioana a Portugaliei. Soţia sa a născut-o pe Ioana, numită şi Juana la Beltraneja, prinţesă de Castilia. Pe când Elisabeta avea aproximativ zece ani, a fost chemată împreună cu fratele ei la curte, pentru a putea fi mai bine supravegheaţi de către rege. În cadrul Adunării din Burgos nobilii l-au contestat pe rege; printre alte chestiuni, au cerut ca Alfonso, fratele Elisabetei, să fie numit moştenitor al tronului. Henric a fost de acord, punând condiţia căsătoriei lui Alfonso cu fiica lui, Ioana. La doar câteva zile distanţă s-a răzgândit.

Nobilii, controlându-l pe Alfonso, despre care pretindeau că ar fi adevăratul moştenitor, s-au înfruntat cu armata lui Henric în bătălia de la Olmedo, din 1467. Rezultatul a fost nedecis. Un an mai târziu, Alfonso a murit la doar paisprezece ani, şi Elisabeta a devenit speranţa rebelilor. Ea însă nu le-a acceptat pretenţiile, susţinându-l în schimb pe Henric ca rege, iar acesta, în schimb, a recunoscut-o ca moştenitoare legitimă, prin Tratatul de los Toros de Guisando, în detrimentul Ioanei, a cărei paternitate nu era clară. În 1475, Ioana s-a căsătorit cu unchiul ei, regele Portugaliei, dar căsătoria lor a fost anulată de papă din cauza relaţiei de rudenie. Henric a încercat să o căsătorească pe Elisabeta cu oameni folositori lui, dar ea a refuzat toate propunerile. Ea l-a ales pe Ferdinand, moştenitorul tronului Aragonului. S-au căsătorit în Valladolid, pe 19 octombrie 1469.

Ascensiune:

Când Henric al IV-lea a murit, pe 10 decembrie 1474, Elisabeta a reacţionat rapid. A ordonat să fie încoronată regină a Castiliei la Segovia, doar trei zile mai târziu. În timp ce ea şi Ferdinand începeau să reorganizeze Curtea regală, Alfonso al V-lea al Portugaliei a trecut graniţa, declarând-o pe Juana la Beltraneja moştenitoare legitimă. Astfel a început Războiul Castilian de Succesiune. Ferdinand i-a învins pe invadatori în Bătălia de la Toro, în 1476, şi problema succesiunii a fost rezolvată. Alt obiectiv al lui Ferdinand şi Elisabeta a fost subjugarea oraşelor, cetăţilor şi punctelor strategice care se dovediseră rebele. În 1479 a murit tatăl lui Ferdinand, astfel încât el a devenit conducător al Aragonului. În 1480, cuplul a organizat Curtea de la Toledo, unde, sub supraveghere, cinci consilii regale şi 34 reprezentativi civili au elaborat un cod de legi şi edicte care avea să stea la baza viitoarei Spanii. Se stabilea centralizarea puterii şi se începea revigorarea economiei şi justiţiei din teritoriile controlate. Ca parte al acestui cod, şi cu scopul de a uniformiza religios regatele, Ferdinand şi Elisabeta i-au solicitat Papei Sextus al IV-lea să autorizeze Inchiziţia. În 1483, Tomás de Torquemada a devenit primul Inchizitor General.

Evenimentele din 1492:

1492 a fost un an important pentru Elisabeta : a avut loc cucerirea Granadei, deci finalizarea Reconquistei, încrederea acordată lui Columb a dat roade, şi a luat decizia de a-i expulza pe evrei.

Granada

Regatul Granadei era dominat de dinastia Nasrid. Protejat de bariere naturale şi oraşe fortificate, rezistase cel mai mult procesului de reconquista. Cu toate acestea, în acea perioadă, spre deosebire de conducerea determinată a Regilor Catolici, conducătorii Granadei se împărţiseră în tabere care îşi disputau puterea. Cucerirea Granadei a durat 10 ani, încheindu-se în 1492.
Când spaniolii l-au capturat pe Boabdil (sultanul Granadei) - l-au eliberat în schimbul unei recompense, pentru a se putea întoarce la Granada şi a-şi continua domnia. Monarhii spanioli au recrutat soldaţi din multe ţări europene şi şi-au îmbunătăţit artileria cu cele mai bune tunuri. Au organizat cucerirea sistematică a regatului, teritoriu cu teritoriu. Elisabeta obişnuia să-şi încurajeze supuşii şi soldaţii rugându-se în mijlocul, sau în apropierea, câmpului de luptă, pentru ca voinţa lui Dumnezeu să fie împlinită. În 1485 au asediat Ronda, care a capitulat după lungi bombardamente. În anul următor au capturat Loja, şi din nou Boabdil a fost capturat şi apoi eliberat. Un an mai târziu, odată cu cădere Malagăi, partea vestică a regatului musulman căzuse deja în mâinile spaniolilor. Partea estică a căzut după cucerirea Bazăi în 1489. Asediul Granadei a început în primăvara lui 1491. După ce campamentul spaniol a fost distrus de un foc accidental, a fost reconstruit din piatră, în forma unei cruci şi vopsit în alb, şi redenumit Santa Fe („Sfânta Speranţă”). La sfârşitul anului, Boabdil a capitulat. Pe 2 ianuarie 1492, Elisabeta şi Ferdinand au primit cheile oraşului, şi principala lui moschee a fost transformată în biserică. Tratatul de la Granada, semnat mai târziu în acel an, trebuia să asigure drepturi religioase credincioşilor musulmani - dar nu avea să dureze.

Cristofor Columb

Regina Elisabeta a respins de trei ori planul lui Cristofor Columb de a ajunge în Indii prin vest. Condiţiile puse de acesta (să fie numit amiral; să fie numit guvernator în teritoriile descoperite de el, şi postul să devină ereditar; zece la sută din profituri) au fost acceptate. Expediţia a început pe 3 august şi s-a terminat pe 12 octombrie. Columb s-a întors în anul următor, prezentându-şi descoperirile monarhilor spanioli, aducând aur şi nativi ai insulelor descoperite, şi fiind primit ca un erou. Spania a intrat într-o epocă de aur a explorării şi colonizării. În 1494, prin Tratatul de la Tordesillas, Elisabeta şi Ferdinand au împărţit pământul din afara Europei cu regele Ioan al II-lea al Portugaliei.

Elisabeta a încercat să-i protejeze pe aborigenii americani de abuzurile colonizatorilor. În 1503, a creat Secretariatul de Afaceri Indiene, care avea să devină Consiliul Suprem al Indiilor

Expulzarea evreilor şi musulmanilor

Odată cu întărirea Inchiziţiei Romano-Catolice în Spania, şi cu numirea călugărului dominican Tomás de Torquemada în funcţia de Inchizitor General, regii catolici au instaurat o politică de „curăţire religioasă”. Deşi Elisabeta s-a opus măsurilor drastice luate împotriva evreilor pe considerente economice, Torquemada a reuşit să-l convingă pe Ferdinand. Pe 31 martie 1492, a fost emis Decretul de la Alhambra privind expulzarea evreilor, care aveau la dispoziţie patru luni (31 martie-31 iulie) ca să plece definitiv, cu intedicţia de a-şi lua cu sine bunurile imobile, precum şi aurul şi argintul. În caz contrar, erau condamnaţi la moarte, şi toate bunurile lor erau confiscate. Aproximativ 200.000 de oameni au părăsit atunci Spania. O parte dintre evrei au ales să se convertească, dar aceia au devenit apoi ţinta predilectă a persecuţiilor Inchiziţiei spaniole. Iniţial musulmanilor din Granada li s-a promis libertate religioasă, dar în scurt timp presiunea pentru a se converti la catolicism a crescut, şi până la urmă o politică de expulzare sau convertire a fost instaurată în 1502.

Anii târzii

Elisabeta a primit împreună cu soţul său titlul de Reyes Católicos din partea Papei Alexandru al VI-lea, papă al cărui secularism Elisabeta nu îl aproba. Pe lângă unificarea fizică a Spaniei, Ferdinand şi Elisabeta au încercat să unifice religios regatul, prin intermediul romano-catolicismului. Inchiziţia a fost instituţionalizată ca parte a acestui proces. După o revoltă din 1499, Tratatul de la Granada a fost anulat, şi în 1502 musulmanii au fost obligaţi să se convertească sau să plece din regat. Confesorul Elisabetei, Cisneros, a fost numit arhiepiscop de Toledo. Acesta a jucat un rol important în programul de reabilitare a instituţiilor religioase din Spania, punând bazele viitoarei Contrareforme. În calitate de Cancelar, puterea lui a sporit treptat.

Elisabeta şi Ferdinand creaseră un imperiu, iar în ultimii ani ai domniei lor s-au văzut presionaţi de chestiuni de administrare şi politică; erau preocupaţi de succesiune, astfel încât au încercat să lege coroana spaniolă de alte case regale din Europa. Din punct de vedere politic, asta se poate vedea din încercări de eliminare a influenţei franceze, şi de a uni întreaga Peninsulă Iberică. Până la începutul lui 1497 părea că toate piesele se potriveau : Ioan, principe de Asturias, moştenitorul tronului, s-a căsătorit cu Margareta de Austria, stabilind o legătură cu habsburgii. Fiica cea mare, Infanta Elisabeta, s-a căsătorit cu Manuel I al Portugaliei, iar Infanta Ioana s-a căsătorit cu alt prinţ habsburg, Filip de Burgundia. Cu toate acestea, planurile Elisabetei pentru copiii ei nu au dat roade. Ioan a murit la scurt timp după ce se căsătorise. Elisabeta a murit la naştere, şi fiul ei Miguel (Mihai) a murit la vârsta de doi ani. Titlurile reginei Elisabeta au revenit fiicei sale Ioana cea Nebună, a cărui mariaj cu Filip cel Frumos a fost unul problematic. Elisabeta a murit în 1504 la Medina del Campo, înainte ca Filip şi Ferdinand să devină inamici.

Elisabeta este înmormântată în Granada, în Capilla Real, care a fost construit de nepotul ei, Carol Quintul, alături de soţul ei Ferdinand, fiica sa Ioana şi soţul Ioanei, Filip; precum şi alături de nepotul ei Mihai. Muzeul de lângă Capilla Real îi găzduieşte coroana şi sceptrul.

Influenţă

Elisabeta şi Ferdinand au pus bazele unei coregenţe foarte eficiente, în care cei doi aveau puteri egale. Au folosit un contract prenupţial pentru a stabili toate condiţiile înţelegerii. De-a lungul domniei lor s-au susţinut reciproc, conform devizei Tanto monta, monta tanto, Isabel como Fernando („Au aceeaşi valoare Elisabeta şi Ferdinand”). Pe lângă faptul că l-a sponsorizat pe Cristofor Columb, Elisabeta a fost de asemenea principalul sponsor al lui Gonzalo Fernández de Córdoba, cel mai mare geniu şi inovator militar al epocii. Realizările Regilor Catolici sunt remarcabile - au unit Spania, puterea coroanei a devenit centralizată, Reconquista a fost dusă la bun sfârşit, au pus bazele unui mecanism militar care avea să domine secolul următor, au definitivat un cadru legislativ, au reformat Biserica. Chiar şi fără să beneficieze de descoperirea Americii, Spania ar fi devenit o putere în Europa. Dar descoperirea lui Columb i-a permis Spaniei să devină prima putere mondială din epoca modernă.

Ioana d'Arc-wikipedia

Născută în ianuarie 1412, la Domremy, Franţa (pe coasta franceză a râului Meuse, regiunea Lorena), Fecioara din Orleans este considerata cea mai importanta figura din Evul Mediu al Frantei. Ioana a afirmat de nenumarate ori ca auzea voci de origine Divina, voci care-i porunceau sa mobilizeze armata in lupta pentru eliberarea Frantei de sub dominatia engleza. Trimisa sa conduca trupele franceze care asediau cetatea din Orleans, Ioana d’Arc a reusit sa o cucereasca in doar 9 zile. Dupa mai multe victorii in serie, ea a contribuit la incoronarea regelui Charles VII la Catedrala de la Rheims.

În anul 1415, francezii sunt învinşi de către Henric al V-lea la Azincourt. După această victorie, regele Angliei întreprinde cucerirea sistematică a Franţei. Mai mult decât atât, prin ruşinosul tratat de la Troyes - consecinţă a asasinării ducelui de Burgundia, Ioan Fără Frică, de către oamenii Delfinului, viitorul Carol al VII-lea - Henric al V-lea reuşeşte să se facă recunoscut drept moştenitor al coroanei Franţei. Fiul lui Carol al VI-lea şi al lui Isabeau de Baviere este renegat de propria mamă şi considerat bastard. Tronul Franţei este promis fiului lui Henric al V-lea, căsătorit cu Catherine de Valois (fiică a lui Carol VI).

Delfinul (viitorul Carol VII) se refugiază la Bourges. Chinon şi Bourges sunt capitalele sale. Domneşte numai la sud de Loara şi legitimitatea lui este din ce în ce mai mult pusă la îndoială. Restul Franţei - inclusiv Parisul, cucerit de anglo-burgunzi în anul 1418 - aparţine englezilor. Robită, populaţia franceză se află într-o stare jalnică.

La vârsta de 13 ani, Ioana d'Arc aude "voci" care îi comandă să meargă la Bourges şi să salveze regatul. În anul 1428, locuitorii din Domremy fug din faţa armatelor anglo-burgunde, care dau foc bisericii. Ioana este martoră la violarea şi uciderea surorii sale, Catherine, de către soldaţii englezi. "Vocile", pe care numai ea le aude, devin imperative. Reticentă până atunci, se hotărăşte să-i mărturisească unchiului său că primeşte ordine misterioase să meargă să elibereze regatul. Acesta o duce la castelanul de Veaucouleurs, Robert Bedricourt, un fidel al casei de Valois. Sceptic la început, căpitanul se lasă convins până la urmă. Îi dă un cal, o mică escortă, veşminte bărbăteşti şi o scrisoare de recomandare pentru a se putea apropia de Delfinul Carol (regentul Charles).

În februarie 1429, tânără - acum în vârstă de 17 ani - porneşte spre Chinon. Anturajul Delfinului încearcă să-l convingă că demersul ei poate fi o capcană. Soacra acestuia, Yolande d'Aragon - care avea o mare influenţă asupra sa - insistă s-o primească, pentru că a auzit de "puterile" Ioanei. Carol hotărăşte să o pună la încercare. Fata îl recunoaşte "după un semn" şi îi dezvăluie patru profeţii.

Timp de trei săptămâni este interogată de prelaţi şi teologi care încearcă să verifice dacă spune adevărul. Dată pe mâna moaşelor, pentru a confirma dacă este virgină, cum pretinde, Ioana spulberă orice îndoială asupra sa. I se dau armură, stindard şi escortă. Cât despre spadă, unii spun că i-ar fi dat-o căpitanul de Veaucouleurs, iar alţii susţin că ar fi găsit-o în biserica Sainte-Catherine-de Fierbois, după cum îi indicaseră "vocile". Oamenii de arme acceptă să i se supună. Istoricii apreciază ca uluitor faptul că tânăra se face ascultată de bărbaţi ce nu au obişnuinţa disciplinei. Venirea ei îi redă încrederea Delfinului, care aştepta impasibil căderea Orleansului, aflat de multă vreme sub asediul armatei comandate de Talbot.

La 29 aprilie, Ioana intră în oraş, alături de Dunois. Peste cinci zile cade unul dintre puternicele forturi pe care englezii le construiseră pentru blocarea Orleansului. La 7 mai, fata constrânge şefii militari francezi, mai mult decât sceptici, să ordone asaltul unei noi fortificaţii care stopa accesul pe podul Loarei. Rănită la umăr de o săgeată, conduce, totuşi, asaltul. Cu stindardul în mână, comandă soldaţilor să "spargă" fortăreaţa. Se supun şi succesul nu întârzie să vină. A doua zi, Talbot ridica asediul. Vestea împlinirii primei profeţii a Ioanei este răspândită în întreaga Franţă. Toată lumea vede în acest prim triumf semnul că este trimisul lui Dumnezeu.

Însă Fecioara din Orleans nu face aceeaşi impresie asupra englezilor. Ei râd mai ales când, înainte de fiecare bătălie, le trimite mesaje de curtoazie, prin care le cere să plece de bună voie acasă. Este pentru prima oară, după multă vreme, când trupele franceze îi înving pe englezi, reuşită cu consecinţe psihologice profunde. Victoriile se ţin lanţ. La 18 iunie, la Patay, armata engleză, condusă de Falstaff şi Talbot, este din nou înfrântă. Ioana îl convinge pe Delfin să profite de avantajul obţinut şi să accepte să-l conducă la Reims, pentru a fi uns rege, după cum i-au comandat "vocile". În pofida sfaturilor înţelepţilor, ale prudenţilor şi intriganţilor, se supune planului său. După 15 zile de călătorie triumfală, Ioana şi Delfinul intră în Reims.

Carol al VII-lea este uns rege în prezenţa ei şi a stindardului. Se împlineşte a doua profeţie. Arhiepiscopul Regnaud de Chartres îndeplineşte ritualurile solemne. Ungerea alungă ultimele îndoieli asupra legitimităţii Delfinului şi este esenţială pentru ca poporul să-l considere singurul şi adevăratul suveran. Ioana d'Arc vrea să profite de elanul popular şi să continue lupta, pentru a-i alunga din întreaga ţară pe englezi. Însă regele tergiversează. Yolande d'Aragon îl sfătuieşte de această dată să nu o mai sprijine. Carol al VII-lea semnează un acord cu anglo-burgunzii pentru încetarea momentană a ostilităţilor. Încep eşecurile pentru Fecioara din Orleans. Participă la o serie de lupte fără glorie. Se spune că "vocile" încetaseră să-i mai vorbească, după ungerea regelui. Ducele de Burgundia asediază Compiegne în anul 1430. Ioana vine în ajutorul oraşului.

La 24 mai, este făcută prizonieră de către un cavaler burgund, care o capturează în timp ce încearcă să iasă din încercuire. Eroina pune la cale o evadare, însă Jean de Luxembourg o vinde regelui Angliei, care o închide la Rouen. Carol al VII-lea nu o ajută, cu toate că ea este convinsă că o va răscumpăra. Este acuzată de erezie de către Universitatea din Paris, care cere să fie judecată de tribunalul Inchiziţiei. La 24 mai 1431, în cimitirul din Rouen, fata semnează printr-o cruce actul de abjurare. Se spune că ar fi fost minţită că hârtia conţine altceva. Cert este că, două zile mai târziu, fecioara din Orleans retractează. Este arsă pe rug, la 30 mai, în piaţa Vieux-Marche din Rouen. Moare strigând numele lui Iisus Hristos, convinsă că şi-a îndeplinit misiunea.

Este adevărat, Carol al VII-lea nu a făcut nimic pentru eliberarea eroinei. Totuşi, nu a uitat-o cu totul. El este iniţiatorul procedurii care anulează sentinţa din 1431. Cere ca procesul Ioanei să fie declarat nedrept, pentru a rezulta că ajutorul pe care i-l dăduse provenea de la Dumnezeu. Ordonă să se demonstreze că judecătorii au fost nedrepţi şi că englezii îi voiau moartea. Inocenţa fetei este foarte importantă pentru legitimitatea sa ca suveran. Sentinţa este anulată în 1456. Ioana d'Arc este reabilitată. Dar reabilitarea este limitată. Nimeni, nici la curte, nici în sânul bisericii, nu dorea, la acea vreme, sanctificarea sa. Este beatificată abia în 1905, în scopul întăririi Partidului catolic, în momentul în care Republica franceză se pregătea să voteze legea separării Bisericii de stat. Ioana este sanctificată (canonizată) abia în anul 1921, când în fruntea Franţei se afla o putere de dreapta.

Vaduva Neagra sau Castelana din Berkerekul - descopera

Berkerekul? Nu cautati acest nume pe vreo harta si nici cu ajutorul vreunui motor de cautare. Cel mai probabil ca nu il veti gasi, si asta pentru ca este vorba doar de o localitate ceva mai rasarita din nordul fostei Yugoslavii, o localitate in care monotonia tipica oraselelor de provincie pare sa imbrace cu totul casele, livezile de nuci si oamenii. Si totusi, exista o poveste care face din Berkerekul un punct de atractie pentru turisti si un etalon pentru orice criminolog. Este povestea uneia dintre cele mai mari ucigase in serie din istorie, o femeie ale carei fapte i-au atras renumele de…Vaduva Neagra.

Inainte de a incepe acest articol se impune o scurta precizare. Departe de a incerca sa-si delecteze cititorii cu o apologie a crimelor si a atrocitatilor savarsite de cei care cu greu se pot numi oameni, Descopera.ro isi propune sa va aduca in fata, intr-o forma narativa, cazurile celebre care au constituit subiectul anchetelor politienesti de-a lungul timpului, dar si cele care au influentat, intr-un fel sau altul, nasterea si dezvoltarea stiintelor criminologiei si criminalisticii . Intr-o perioada in care escaladarea violentei capata valente pe care cu greu ni le puteam imagina si in care crimele de tot soiul se regasesc zi de zi pe prima pagina a tabloidelor si in prime-time-ul stirilor Tv, poate ca este bine sa ne intoarcem putin in timp si sa analizam modul in care astfel de acte reprobabile ajung sa se nasca. In aceeasi ordine de idei, alaturi de maratonul „ Marilor mistere ale lumii”, care se afla deja in desfasurare, Descopera va propune o noua serie, intitulata „Criminali celebri”, o serie prin care dorim sa atragem atentia asupra unei lumi intunecate pe care alegem, de multe ori, sa o ignoram, dar de care, asa cum vom vedea, nu ne despart decat cativa pasi.

De la Bucuresti la Berkerekul

Primi ani ai vietii celei care face subiectul acestui articol constituie si astazi un mister. In fond, nici macar numele adevarat nu ii este cunoscut, atata vreme cat in analele criminologiei ea a ramas cunoscuta ca Vera Renczi , numele de familie apartinand celui de al doilea sau sot. Chiar daca unele surse ii indica drept an al nasterii anul 1903, cel mai probabil Vera s-a nascut la sfarsitul secolului al XIX-lea, in Bucuresti, in urma legaturii dintre un influent om de afaceri ungur si o frumoasa tanara cu radacini in randul nobilimii maghiare din Romania. Mama sa se stinge din viata pe cand copila avea numai cativa ani iar tatal, prea ocupat cu desele calatorii de afaceri, se muta la Berkerekul, acolo unde, la varsta de doar 13 ani, o inscrie pe Vera la o scoala de fete.

Probabil ca lipsa tatalui ii creeaza tinerei nevoia stringenta a unei prezente protectoare masculine, ceea ce va da nastere unei intregi serii de aventuri amoroase in care sunt implicati laolalta elevi, studenti dar si barbati casatoriti. In fond, Vera mostenise frumusetea mamei sale si putini erau cei care ii puteau rezista farmecelor. Evident ca numarul mare al amantilor tinerei nu putea ramane fara ecou si nici macar influenta tatalui ei nu poate ascunde scandalurile starnite in urma aventurilor. Nu odata se intamplase ca Vera sa nu se mai poata trezi si sa fie descoperita de supravegetorii internatelor in patul vreunui elev. Desi nu implinise inca varsta majoratului, adolescenta se putea mandri cu un numar urias de amanti si de aventuri care scandalizasera societatea.

Nimeni nu se astepta ca tanara sa isi uite moravurile, insa miracolul se produce atunci cand Vera il cunoaste pe Karl Schick, un influent bancher austriac, cu care se va si casatori. In ciuda previziunilor, tanara nu isi continua escapadele ci devine o sotie atenta si placuta, mai ales dupa nasterea fiului lor, Lorenzo. Era, poate, acel comportament pe care bietul tata al Verei nu spera sa il mai vada vreodata.

Lucrurile se schimba, insa, peste numai cativa ani. Indurerata, Vera Schick isi anunta cunoscutii ca sotul a parasit-o fara sa spuna un cuvant si fara sa lase nicio explicatie. In ciuda consolarilor venite din partea apropiatilor, cei care incercau sa o asigure ca mai varstnicul ei sot se va intoarce, tanara repeta obsesiv: „Nu, el nu va reveni niciodata!”. Nimeni nu banuia atunci cata dreptate avea presupusa victima a infidelitatii conjugale.

Vera Renczi

Dupa disparitia lui Karl Schick, Vera incepe sa poarte doliu, desi nimeni nu dovedise moartea sotului ei, situatie care dureaza aproape un an. Considerand suficienta perioada de decenta impusa de canoanele vremii, tanara revine in societate acolo unde cunoaste un alt barbat, un barbat al carui nume avea sa ramana in istoria neagra a crimei, Joseph Renczi. La fel ca si Vera, acesta era recunoscut in lumea mondena pentru frumusetea sa si pentru numarul mare de amante pe care le avusese de-a lungul timpului. Un amanunt in plus: Joseph Renczi era extrem de bogat.

Nimeni nu s-a mirat in momentul in cand cei doi s-au hotarat sa se casatoreasca. Exista, insa, un impediment: Karl Schick. Vera avea sa declare atunci politiei ca fostul sau sot murise in urma cu un an, in urma unui accident de automobil in Bucuresti. In mod neasteptat, autoritatile dau crezare acestei povesti, cu atat mai mult cu cat era vorba de o familie respectabila, si intocmesc actele de deces. Casatoria cu Joseph Renczi putea fi incheiata.

Cuplul nu se bucura, insa, prea mult de linistea unei casnicii, iar Joseph, obisnuit cu vechile sale obiceiuri, incepe sa isi insele cu frenezie tanara sotie, la scurt timp dupa oficializarea casatoriei. Zvonurile ajung la urechile Verei Renczi iar accesele ei de furie si amenintarile dintre cele mai morbide devin o obisnuinta pentru apropiatii cuplului. Ametit, probabil, de succesele sale, Joseph face imprudenta de a nu-si asculta sotia si de a continua seria escapadelor amoroase. La scurt timp, in ciuda constitutiei sale robuste, el este lovit de o boala misterioasa si nu se mai poate ridica din pat. Cu un devotament exemplar, Vera il ingrijeste seara de seara si nimeni nu isi putea imagina ca tocmai ea era cauza afectiunii care il lovise din senin. In mod ciudat, nici disparitia inexplicabila a lui Joseph, care survine la numai cateva luni dupa imbolnavire, nu ridica semne de intrebare autoritatilor locale, iar castelana de la Berkerekul este lasata, din nou, in pace.

La fel ca si in cazul disparitiei primului sot, Vera incepe sa poarte iarasi rochiile negre de doliu desi nimeni nu avea cunostinta de decesul celor doi. Daca in cazul lui Karl Schick, aceasta respectase canoanele vremii, de data aceasta, tanara isi cauta rapid alinare in tumultoasa viata de noapte de la Viena. Petrecerile deocheate din centrul Imperiului Austro-Ungar se tin lant seara de seara si, nu odata, se transforma in orgii care o au in centrul lor pe frumoasa blonda din Berkerekul. Insotita intotdeauna de o ceata de admiratori, Vera Renczi se retrage din cand in cand cu cate unul dintre acestia la conacul sarbesc. In mai putin de 10 ani, peste 30 de barbati treg pragul tinerei fara a se mai intoarce vreodata. Era, insa, vorba de straini veniti ocazional la Viena, despre care autoritatile sarbesti nu aveau nicio informatie. Cat despre disparitiilor lor, ele treceau neobservate. Cine nu cunostea la Berkerekul moravurile Verei? Ceea ce este si mai misterios, este faptul ca nimeni nu baga de seama ca, in acel tumult de barbati care intrau in conacul tinerei fara a mai iesi, dispare si fiul acesteia, in varsta de numai 10 ani.

Misterele din cripta conacului

In ciuda precautiilor luate de Vera Renczi atunci cand isi alegea amantii din randul strainilor, ea face „imprudenta” de a se indragosti de un anume Milorad, un bancher sarb, casatorit, cu peste 20 de ani mai in varsta decat ea. Ca sa-si justifice absenta prelungita, bancherul ii spune sotiei sale ca pleaca intr-o calatorie de afaceri, dar cum zilele treceau fara ca acesta sa dea un semn de viata, banuielile incoltesc in mintea sotiei inselate. La fel de influenta ca si Vera in randul autoritatilor locale, ei nu ii este greu sa afle de relatia celor doi si cere jandarmeriei sa inceapa o ancheta.

Suprizele incep sa apara odata cu prima vizita a jandarmilor la conacul de la Berkerekul. „Stiam ca veti veni sa ma vizitati, domnilor!”, este replica socanta pe care Vera Renczi le-o adreseaza celor doi oameni ai legii. Ea nu neaga legatura cu Milorad si chiar da o declaratie scrisa prin care recunoaste faptul ca acesta i-a fost amant in ultimele luni. In schimb, precizeaza ea, relatia s-a rupt in momentul in care a aflat ca bancherul este casatorit. Mai mult, incearca sa le insufle celor doi oameni ai legii ca, probabil, Milorad ar fi comis un act necugetat in urma despartirii. Puternic intimidati, jandarmii parasesc conacul fara a pune alte intrebari. In fond, cazurile de infidelitati si parasiri de domiciliu erau numeroase chiar si la acea vreme. De ce ar fi fost altfel acum?

Sotia bancherului incepe, insa, o ancheta pe cont propriu pe care o aduce in fata autoritatilor. Ce se intamplase cu Karl Schick? Dar cu Joseph Renczi si Lorenzo? Unde au disparut toti barbatii care fusesera vazuti la Berkerekul? In plus, aceasta aduce jandarmilor un bilet de dragoste pe care imprudentul Milorad il pastrase in buzunarul unei haine. Incepea astfel a doua si ultima ancheta a politiei.

Surprinzator, in fata celei de a doua vizite a jandarmilor, Vera Renczi neaga vehement ca l-ar fi cunoscut pe Milorad. Confruntata cu biletul din buzunarul bancherului dar si cu propria declaratie scrisa, Vera se prabuseste strigand isteric:”Nu sunt o criminala!”. Oficialii se privesc stupefiati. Nimeni nu pronuntase o asemenea acuzatie. Prima perchezitie a conacului nu aduce nimic in plus. Nu mai ramanea decat cripta familiei, cea ale carei chei se aflau in permanenta asupra tinerei. Fara sa se opuna, aceasta deschide usa, absenta, si ii insoteste pe jandarmi pe scara in spirala ce conducea catre subsolul intunecat al conacului. Imaginea care avea sa li se infatiseze martorilor era, pe drept cuvant, una de cosmar.

Nu mai putin de 35 de sicrie de zinc, asezate in cerc, incadrau camera luminata doar de cateva lumanari. Fiecare sicriu avea o eticheta pe care era notat, elegant, un nume. In mijocul camerei se afla un fotoliu iar langa acesta se gasea un sfesnic bisericesc cu o lumanare pe jumatate arsa precum si o sticla si o cupa de sampanie. In fata jandarmilor, Vera Renczi isi incepea confesiunea, in fapt 35 de confesiuni terifiante. Oprindu-se in fata fiecarui sicriu, frumoasa stapana a conacului tinea, fara nici un pic de emotie, un monolog sinistru. La cel de al doisprezecelea sicriu, Vera se prabusi izbucnind in plans. Era sicriul propriului ei fiu. Asa cum avea sa declare ulterior, fusese nevoita sa il ucida pentru ca ii aflase secretul macabru.

Ultima confesiune

Conform propriilor declaratii, Vera Renczi si-ar fi ucis primul sot, pe Karl Schick, cu o doza de arsenic pe care i-ar fi turnat-o din plin in cupa de vin pe care obisnuia sa o bea in fiecare seara. Motivul? Desele calatorii de afaceri si banuiala unei presupuse infidelitati. La fel se intamplase si cu Joseph Renczi, cu deosebirea ca sadismul tinerei atinge, in acest caz, paroxismul.

Incapabila sa isi imagineze ca in viata barbatilor din jurul ei poate exista si o alta femeie, Vera il otravea lent, seara de seara, pe cel al carui nume avea sa il poarte pana la sfarsitul vietii. Sub grija aparenta, tanara ii administra acestuia doze mici de arsenic in cina si cupele de vin pe care ea singura il le aducea la pat. Mai mult, ea recunostea ca l-a inchis pe Joseph in sicriu inca inainte de a-si da ultima suflare.

Ceea ce a urmat este lesne de inchipuit. Proprietari de terenuri, aventurieri, spioni sau oameni de afaceri, toti luau drumul criptei din Berkerekul in urma unei puternice doze de arsenic. Lui Milorad, ultimul din lista barbatilor ucisi, fusese nevoita sa ii ofere, pe deasupra, o puternica doza de stricnina, pentru ca efectul otravii sa fie imediat.

Vera simtea o placere stranie sa stie ca ea, si nimeni alta, a fost ultima femeie din viata fiecarui barbat care ii trecuse pragul. In linistea sumbra a criptei, ea se reculegea adesea, delectandu-se cu o cupa de sampanie si vorbind cu fantomele celor ucisi, ritual care a durat vreme de peste 15 ani.

Condamnata la moarte, frumoasa castelana nu mai realiza ce i se intampla. Pedeapsa i-a fost comutata la inchisoare pe viata, intrucat femeile nu puteau fi executate in Yugoslavia acelor vremuri. In inchisoare, starea ei s-a agravat. In celula in care era inchisa, Vera Renczi se credea inconjurata de toti cei pe care ii ucisese si le vorbea acestora ore intregi cu voce tare. Dialogurile sale, de multe ori obscene, nu au facut decat sa ii atraga violenta celorlalte detinute. Schizofrenica, Vera a fost transferata intr-un ospiciu, acolo unde se stingea in urma unei hemoragii cerebrale, cu putin inaintea inceperii celui de al doilea Razboi Mondial. Cazul sau ramanea in istoria criminalisticii sub numele de cazul Vaduvei Negre.

Phoolan Devi – Regina Banditilor - DESCOPERA

Anii ’70, India, Gorha ka Purva, un satuc uitat de lume, undeva in provincia Uttar Pradesh. O “mireasa” de doar 11 ani. Un mire de 35. Urmeaza ani intregi de durere, umilinta, batai si violuri nenumarate. Apogeul si sfarsitul acestei drame dau nastere, fara indoiala, uneia dintre cele mai tulburatoare povesti adevarate din secolul abia incheiat.

Fetita din cocioaba si Arborele Tacerii

Dupa cum bine spune orice pamantean care ajunge pe taramul Bharatilor, India nu este o tara obisnuita. Nu. Aici este un continent, un Univers stravechi, bizar, fascinant, contrastant, implicit inexplicabil. In aceste locuri unii dintre cei mai mari intelepti ai lumii traiesc alaturi de hoarde de cersetori. Bogatia si opulenta ramasa din vremea marilor Moguli si altoita din plin de miliardele noilor nababi ai computerelor, se intrepatrunde socant cu extremele mizeriei si saraciei generalizate. Nu poti descrie India, nu poti judeca India, nu poti ignora India. Pentru ca nimeni nu poate cunoaste India in totalitate!

Pe taramul Karmei si Dharmei, extraordinarul, dramaticul, exoticul si incredibilul si-au dat intalnire inca dinainte sa fie pusa cea dintai caramida a complexului de la Mohenjo Daro, una din primele asezari umane de pe planeta noastra. Legile si cutumele de aici sunt le fel de vechi ca insusi Timpul care s-a oprit parca din loc in triunghiul sacru care margineste peninsula indiana. Sistemul castelor adus de reformatorul Manu acum mai bine de 5.000 de ani inca exista. Nici epoca Internetului, nici abolirea “oficiala” a sistemului castelor nu afecteaza prea mult mersul treburilor din acest colt de lume. Atunci cand traditia castelor refuza sa moara, apar drame unice. Iar in momentul in care traditia serveste drept paravan pentru crima, violenta, abuz si cruzime, cineva trebuie sa lupte. Lupta si jertfa unei fetite sarace transformata treptat de Karma in conducatoarea unui grup de banditi, au dat nastere unei legende vii care demonstreaza ca Moartea nu este decat o trecere. Iar crima nu poate opri avantul unui Spirit cutezator.

Pe data de 10 august 1963, intr-o coliba saracacioasa dintr-un obscur sat indian se nastea o fetita numita de parintii sai Phoolan. Ursitoarele cele bune trebuie ca erau plecate tare departe in acel moment… Copilul are triplu ghinion inca de la primele momente de viata. S-a nascut fata intr-o familie saraca. In plus, apartine de la inceput castei Shudra, cea mai joasa categorie de oameni din India, cei care sunt saraci, evitati, dispretuiti si oprimati prin definitie. Spre deosebire de castele superioare ale brahmanilor, razboinicilor, negustorilor si agricultorilor, cei din casta Shudra au statutul unor animale bipede. Pot fi ucisi, jefuiti, abuzati in orice fel fara ca agresorul sa fie tras la raspundere, mai ales daca acesta face parte dintr-o casta superioara. Situatia s-a schimbat doar pe hartie, odata cu abolirea sistemului castelor din India. In realitate, traditia refuza sa moara.
Cum nu erau de ajuns aceste handicapuri sociale, parintii micutei Phoolan apartineau sub-castei mallah, categorie de oameni extrem de saraci care sunt barcagii din tata-n fiu. Familia sa era printre cele mai nevoiase din sat, daca asa ceva poate fi imaginat. Capul familiei detinea doar un petec de pamant in mijlocul caruia crestea un arbore de Neem imens. In biografia sa, Phoolan isi aminteste ca acest copac era de fapt intreaga sursa de venit a familiei, parti din coaja si frunzele sale fiind vandute periodic farmaciilor din zona. Cand fetita avea 10 ani, varul ei Mayadin a devenit seful familiei si a luat hotararea de a taia si vinde lemnul arborelui de Neem, lasand familia fetitei sa moara literalmente de foame. Spiritul neinfrant al lui Phoolan s-a manifestat instantaneu, fetita acuzandu-si public varul de hotie.

Mayadin nu isi crede urechilor, o copila sa-l insulte pe el, un barbat? Si inca in mijlocul satenilor? O jignire mai mare nu se putea imagina. Turbat de furie, o loveste in cap pe Phoolan cu o caramida fiind aproape sa o ucida. Copila nu se lasa si, dupa ce zace intre viata si moarte cateva zile, isi revine aproape miraculos. Neumilita si neinfranta continua sa isi ceara drepturile inapoi. Mintea lui Mayadin nu poate concepe asa ceva. Spumegand de furie, decide sa o marite pe Phoolan pentru a scapa de gura ei si mai ales pentru a-i lua pamantul, care in atari situatii revenea capului familiei. Sadic si razbunator, Mayadin a aranjat ca micuta cutezatoare sa-i fie data drept sotie lui Putti Lal, un barbat de 35 de ani, cu o reputatie de betiv si bataus notoriu. Ceea ce urma, avea sa fie o adevarata drama…

Ani de calvar

Phoolan este violata de sotul ei inca din prima noapte a asa zisei “nunti”. Cosmarul copilei a fost amplificat de faptul ca nu stia ce este acela un act sexual, iar durerea si sangele rezultat din deflorarea brutala, o fac sa creada ca Putti Lal a vrut sa o ucida. Sotul ei mai avea deja o sotie care nu o privea deloc cu ochi buni pe Phoolan, batand-o din aproape orice motiv, tratand-o ca pe o sclava personala, furandu-i din mancare si trimitand-o sa doarma in grajd, printre vite. In fata valului de violenta si ura, Phoolan face cea mai reprobabila fapta de care este capabila o sotie. Pur si simplu fuge in jungla. Insulta mai mare atat la adresa sotului, cat si a parintilor sai nu poate fi conceputa de nimeni.

Divortul se pronunta in fata satenilor, iar Phoolan in varsta de 13 ani este repudiata de familie, sot si comunitate. Propria sa mama o acuza ca a pogorat rusinea asupra familiei, sugerandu-i ca sinuciderea ar fi o iesire onorabila din situatie. Phoolan nu abandoneaza lupta in ciuda oprobiului public careia-i cazuse victima, continuand sa-i ceara varului Mayadin drepturile sale legate de pamantul ramas mostenire, pe care acesta-l vanduse intre timp. In final ajunge sa-l dea in judecata pe Mayadin. Verdictul i-a fost favorabil, curtea fiind impresionata de povestea sa. Razbunarea varului sau avea insa sa o loveasca crunt.

In 1979, Mayadin o acuza pe nedrept ca i-ar fi furat niste obiecte din casa. Cu toate ca Phoolan a negat acuzatiile, iar politia nu a gasit obiectele disparute in cocioaba in care acesta locuia, fata ajunge sa fie arestata. In cele trei zile de iad in care a fost intemnitata, Phoolan a fost batuta si violata in repetate randuri de Mayadin si de toti politistii din zona. Intr-un sfarsit, a fost aruncata din celula si trimisa inapoi intr-un sat unde nici macar copii nu vroiau sa o priveasca. Cu trupul siluit si mutilat, dar cu sufletul neclintit, Phoolan realizeaza ca satul si parintii sai nu o vor ajuta niciodata. Satenii i-au creat o imagine de femeie promiscua care se scalda singura in fluviul Yamuna. Inteligenta, inca sfidatoare, traumatizata de o viata care ar fi infrant pe oricine, femeia aceasta analfabeta fuge in jungla si ridica armele impotriva tortionarilor ei.

Femeie, Demon si Zeita

La inceputul anilor ’80 ai secolului trecut, Phoolan continua sa traiasca singura in intr-o cocioaba, unica sa bogatie fiind o bivolita cumparata din banii rezultati din vinderea pamantului natal. Pentru a-si suplimenta veniturile, taia iarba in jungla si o vindea satenilor. Bivolita a fost sursa sa de hrana, laptele ei salvand-o de la inanitie. Demonul dinlauntrul lui Mayadian nu-l slabeste, astfel incat acesta se hotaraste sa trimita o banda de dacoiti sa o rapeasca pe Phoolan. Dacoitii sunt cei mai temuti talhari inarmati din India, inclusiv in zilele noastre. In mod traditional, traiesc ascunsi in paduri si munti, au ca principala ocupatie jefuirea cetatenilor bogati, a bancilor si trenurilor. Temuta tagma a dacoitilor se ocupa si de asasinate la comanda, santaj, braconaj si incendieri. Satele din India platesc anual o suma de bani unei grupari dacoite care sa le apere de raidurile bandelor rivale. Mayadian i-o promite pe Phoolan nimeni altuia decat lui Babu Gujar, un membru al castei superioare Thakur, sef peste cea mai temuta banda dacoita din nordul Indiei.

Phoolan este rapita in miezul noptii de oamenii lui Babu Gujar si adusa legata in fata temutului lider. Ca intr-un film indian, Phoolan este remarcata de Vikram Mallah, numarul doi in ierarhia bandei. Vikram facea parte din aceeasi casta ca Phoolan si cunostea drama prin care trecuse femeia. Bandit redutabil la randul sau, Vikram se indragosteste de Phoolan, iar in noaptea in care Babu Gujar intentiona sa o violeze la randul sau, Vikram il ucide si trece la conducerea grupului de dacoiti. Roata Karmei se invarteste incet dar sigur…

Phoolan invata de la Vikram sa manuiasca pusca si cutitul. Alaturi de acesta ataca satul sau natal. Intr-o revarsare de furie Vikram il injunghie in fata satenilor ingroziti pe Putti Lal. Ca un avertisment adresat atat societatii cat si sortii nemiloase, Phoolan il impusca pe Mayadin. Alaturi de Vikram, Phoolan trece la conducerea bandei. Cei doi intra intr-o adevarata frenezie a razbunarii, ucid si jefuiesc casele celor instariti, rapesc si santajeaza membrii familiilor bogatilor stapani de pamanturi din castele superioare. Valea Chambal devine cartierul general al acestei grupari aparte de dacoiti condusa de o femeie. Roata Karmei continua insa sa se invarteasca…

In scurt timp Vikram este ucis de membrii castei Thakur care nu se puteau impaca cu ideea ca un mallah l-a omorat pe Babu Gujar. Femeia este apoi capturata si tarata goala, legata de un magar din sat in sat, in strigatele bolnave ale dacoitilor rivali de neam Thakur. Groaznicul cortegiu ajunge intre timp in satul Behmai. Phoolan este legata de un stalp. Acolo in acel loc, este violata si batuta in fiecare noapte la lumina tortelor de catre toti membrii castei Thakur. De gat i se atarna un carton pe care scrie “Curva de Mallah”. Violurile in masa dureaza trei saptamani, in care trupul lui Phoolan este batjocorit si ranit in moduri inimaginabile. Phoolan reuseste sa scape ajutata intr- noapte de doi dacoiti din casta sa, care-i taie legaturile si o duc in jungla la un vraci renumit ale carui leacuri o ajuta sa-si revina fizic.

Astfel, devine Phoolan-Devi, ingerul razbunator, regina talharilor; cea care devasteaza si terorizeaza un tinut intreg. Toata India de nord tremura de frica sa. Dupa fiecare lovitura data bogatilor, sau dupa fiecare viata curmata, se opreste in fata templelor zeitei Kali careia-i multumeste pentru protectie si calauzire. Intalneste o noua banda de dacoiti, al carei conducator, Man Singh, oripilat de povestea sa, ajunge sa-i cedeze conducerea, luptatorii si armele. Jefuieste toate familile bogate intalnite si imparte prada saracilor. Intr-o noapte descinde cu banda sa in satul Behmai unde se razbuna taind gatul a 23 dintre barbatii care o violasera. Pentru hindusii saraci se parea ca insasi Kali, cumplita zeita a timpului, mortii si platii karmice se reintrupase in forma umana pentru a-i razbuna.

Femeia in haine kaki are sortul lui Kali cel alcatuit din brate omenesti adus la zi. In locul acestuia poarta o banda de cartuse aducatoare de moarte. Phoolan face dreptate milioanelor de femei exploatate de barbati si familii, ale caror batai si violuri se petrec cu miile, nereclamate de victime. Face dreptate milioanelor de fetite casatorite fara voia lor cu soti batrani. Phoolan-Devi este deja celebra, milioanele de saraci o denumesc cu afectiune Regina Banditilor si Doamna Talharilor. Papusi care o reprezinta si sunt imbracate precum zeita hindusa Durga, forma teribila a lui Kali, sunt vandute in toate pietele din Uttar Pradesh. Femeia in haine militare pacaleste Politia si Armata timp de doi ani. O recompensa de 10.500 $ este pusa pe capul sau, dar nimeni nu o tradeaza. De abia in anul 1983, reperata de oamenii legi, decide sa se predea de bunavoie in cadrul unei ceremonii televizate, dupa ce aflase in prealabil ca guvernul Indian este condus tot de o femeie, Indira Gandhi.

Inchisoarea, cartea, filmele si politica…

Phoolan se preda in cadrul unei adevarate ceremonii televizate cu presa indiana, CNN-ul Associated Press si France Press asezate in primele randuri. Se organizeaza chiar si o conferinta de presa in cinstea ei, cu toate ca Phoolan-Devi nu are habar de ce se intampla in jurul ei. La un moment dat, se sperie de un cameraman care indreptase un aparat de filmat spre ea, crezand ca vrea sa o impuste cu o arma nemaivazuta. La acea data Regina Banditilor era bolnava si multi dintre dacoitii sai fusesera ucisi. Sfidatoare si mandra dicteaza conditiile capitularii sale. Nu are incredere in politia statului Uttar Pradesh si alege sa se predea autoritatilor din statul vecin Madhya Pradesh. Declara ca nu va preda armele decat in fata statuii lui Mahatma Gandhi si a zeitei Durga. Personalitatea sa carismatica magnetizeaza deopotriva politicieni, autoritati, armata, oameni simpli. Toti accepta conditiile sale conform carora nu va fi condamnata la moarte, dacoitii din subordinea sa nu primesc mai mult de 8 ani inchisoare, fratele sau va primi o slujba permanenta la guvern, tatal sau bolnav va primi un petec de pamant, iar surorile sale trebuie sa primeasca protectia politiei.

In fata unei multimi extaziate de peste 100.000 de oameni, Phoolan-Devi inmaneaza ofiterului insarcinat cu arestarea ei peticul sau de cauciuc pe care-l purta la gat. Petic primit cadou de la singurul dacoit din banda sa care stia sa scrie. Pe el era scrijelit stangaci : “Phoolan-Devi, frumoasa dacoitilor, iubita lui Vikram Mallah, Imparatul dacoitilor”. 100.000 de saraci plang de emotie. Cei 300 de politisti trimisi sa o aresteze isi descopera capetele si se inclina in fata ei. Agentiile de presa filmeaza si transmit nonstop. Phoolan-Devi a primit 48 de capete de acuzare incluzand 30 acuzatii de banditism si rapire. Procesul sau a durat peste 11 ani, timp in care ea a ramas inchisa. In acest rastimp, Phoolan-Devi a fost operata de chisturi ovariene si a suferit o histerectomie din cauza sechelelor suferite in timpul violurilor repetate.

In final, este eliberata conditionat in anul 1994. Printre primele sale proiecte este fondarea unui grup denumit Ekalavya Sena, membrii acestuia fiind fosti dacoiti care predau celor saraci, arta autoapararii. Lupta ei nu se sfarsise. La usa casei sale din New Delhi se face literalmente coada de femei nedreptatite sau violate. Regizorul Shekhar Kapur face un film despre viata sa denumit “Regina Banditilor”. Nu este decat prima din cele peste 34 de pelicule care o au drept eroina principala. Cu toate ca este analfabeta, Phoolan-Devi isi descrie viata pe casete audio. Scriitorii Marie-Therese Cuny si Paul Rambali vor compila casetele audio, creand astfel autobiografia eroinei. Intitulata “The Bandit Queen of India: An indian Woman’s Amazing Journey from Peasant to International Legend”, cartea are un imens succes mondial.

Milioane de femei din intreaga lume si in special din India ii citesc povestea. Trec doi ani si adoratoarele sale o aleg in Parlamentul Federal cu o majoritate de 50.000 de voturi pe listele Partidului Samajwadi, o formatiune politica socialista. Politicienii se inghesuie sa-i ceara sfaturile, ziaristii dorm in fata casei sale in speranta unui interviu. In anul 1999 este realeasa parlamentar. In timpul campaniei sale electorale, este aspru criticata de vaduvele masacrului din Behmai, vaduve care scapa cu greu de linsajul cu care sustinatoarele lui Phoolan-Devi le amenintasera. Durga cu pusca era mai puternica decat oricand.

Nu poti ucide o zeita

Roata implacabila a Karmei se misca din nou incet si greu macinand vieti, destine, lumi, fara ca nici un muritor sa priceapa mecanismul misterios care o pune in miscare inca de la inceputul Timpului…

Pe data de 25 Iulie 2001, Phoolan-Devi este impuscata mortal in fata resedintei sale, atacatorii reusind pe moment sa fuga intr-o auto-ricsa. Ucigasii sai erau Sher Singh Rana, Dheeraj Rana si Rajbir Rana, toti membri ai castei Thakur si rude ale celor executati in satul Behmai. Cei trei au fost prinsi ulterior. Sher Singh Rana declara ca a urmarit sa razbune vietile celor ucisi in Behmai. Ceilalti doi declara pur si simplu ca nu se puteau impaca cu gandul ca o femeie dintr-o casta inferioara lichidase atatia Kshatria. Cei trei ucigasi sunt declarati eroi ai tuturor castelor superioare si onorati pentru “Restaurarea onoarei comunitatilor Kshatria” respectiv “Stergerea lacrimilor vaduvelor din Behmai”.

Nu vom afla niciodata daca Phoolan-Devi a fost cu adevarat incarnarea Zeitei Durga sau o umila femeie cu spirit de luptator adevarat. Acestea sunt parte din tainele Indiei. Stim sigur, conform martorilor oculari, ca Phoolan-Devi in momentul mortii a strigat:
- Jai Durga Mata ! (Victorie Zeitei-Mama Durga).
Iar Durga a primit-o in bratele sale pe cea asemenea ei.

MATA HARI-WIKIPEDIA

Pe numele adevărat Margaretha Geertruida Zelle, Mata Hari s-a născut la 7 august 1876, la Leenwarden, Friesland (Olanda - d. 15 octombrie1917). Este una dintre cele patru odrasle ale cuplului Adam Zelle - pălărierul oraşului - şi Antje Van der Meulen. Mitomana înveterată, viitoarea dansatoare va furniza ziariştilor şi impresarilor vremii numeroase versiuni privitoare la locul şi data nasterii ei, şi identitatea părinţilor.

După falimentul tatălui, îmbogăţit prea rapid din afaceri cu petrol, soţii Zelle se despart. Rămasă orfană de mamă, fata este preluata de naşul sau, care se hotărăşte să o pregătească pentru o meserie cinstită. O trimite la Şcoala Normală de Educatoare din Leyda, unde sfârşeşte prin a îl seduce pe director şi trebuie să fie retrasă. La vârsta de 17 ani, este dată în grija unui unchi din Haga. La Haga, dă peste următorul anunţ, la rubrica "Matrimoniale": "Ofiţer în permisie, cu serviciul în Indiile Olandeze, doreşte cunoştintă tânără în vederea căsătoriei". Nu este o propunere serioasă. Este doar o glumă, pusă la cale de prietenul unui ofiţer, pe nume MacLeod, care se apropie de vârsta de 40 de ani. Totuşi, dornică să se mărite, se aruncă în braţele acestui scoţian de viţă veche, chel, dur, zgârcit, dar brav, şi nu se lasă până nu îl convinge să o ia de nevastă.

La acea vreme, virtuoasă, Margaretha se simte neglijată. Rămâne însarcinata şi naşte un băiat, la 30 ianuarie 1897, căruia îi pune numele Norman John. Cei trei MacLeod pornesc spre Indiile Olandeze, unde mai vine pe lume Jeanne Louise. Neînţelegerile din cuplu se agravează, după ce copiii sunt otrăviţi. Fetiţa este salvata ca prin minune, însa decesul fratelui nu poate fi evitat. Autorul crimei nu va fi niciodata depistat.

Ofiţerul îi reproşează nevestei toate cele întâmplate, deşi ea nu are nici o vină. Pusă la zid pe nedrept şi cu nervii la pământ, dupa nenorocirea prin care a trecut, se îmbolnăveşte de febră tifoidă. Ofiţerul demisionează şi se retrag împreună într-un sătuc. Certurile conjugale nu contenesc nici după ce se însănătoşeşte. Soţii MacLeod se întorc în Olanda şi se despart.

În 1903, Margaretha porneşte spre Paris. Merge din atelier în atelier, pentru a convinge pictorii să le pozeze pe bani. Deşi este apetisantă - nu o frumusete excepţională - o găsesc necorespunzătoare. Are părul negru, ochi negri şi îndrăzneţi, ten măsliniu, corp zvelt, dar umeri şi şolduri largi, braţe şi picioare plinuţe. Îi place să fie diferită, să fie în centrul atenţiei, să treacă drept extravagantă şi să facă scandal. O salvează talentul de a pune în valoare o anatomie mediocră prin dans. Toata viaţa învata să îşi ascundă defectele. Pe scenă va apărea mereu cu doua cochilii de metal, pe post de sutien, din cauza sânilor flasci.

Reuşeşte până la urmă să pozeze pentru câţiva pictori din Paris, dar obtine sume modeste. Revine în Olanda, însa nici aici nu îşi găseşte de lucru. În 1904, se întoarce în capitala Franţei. Se angajează la un proprietar de şcoală de echitaţie, care intuieşte că are chemare pentru dans. O împinge să îşi facă debutul în salonul doamnei Kireevski. Îşi dezveleste trupul şi şocheaza asistenţa, în timp ce dansează şi flutură "voalurile acoperinde şi căzande". Istoricii sunt convinşi că poate fi recunoscută ca inventatoare a striptease-ului.

Guimet o lansează ca dansatoare, la 13 martie 1905, cu ocazia unui spectacol pe care îl susţine la Muzeul de Artă Orientală. Reprezentaţia este precedată de o conferinţă despre dansurile vedice. Margaretha susţine că a învăţat secrete brahmanice de la cele mai faimoase "preotese" ale Indiei. Pretinde că interpretează dansuri hinduse şi javaneze, dar în realitate nu cunoaşte riturile vedice. Spectacolul este o impostură. Din fericire, nu se aflau orientalişti în sală. Parisul îi cade la picioare. Deşi n-o va idolatriza niciodată ca pe Sarah Bernhardt sau Isadora Duncan, publicul este fascinat de costumaţiile novatoare - cu un simplu voal în jurul taliei. Dansatoarea îşi dozeaza bijuteriile şi voalurile în funcţie de spectatori.

Pentru a căpăta statutul de "expert orientalist", îi trebuia şi un nume asiatic. Îşi spune Mata Hari, neştiind că este un apelativ malaiezian, nu hindus. "Mata" înseamna ochi, iar "Hari" - zi, în traducere liberă, "Ochiul zilei".

În timpul Primului Război Mondial, Olanda rămâne neutră. Margaretha are posibilitatea de a călători, întotdeauna departe de locul bătăliilor, şi de a îşi construi, în acelaşi timp, o carieră internaţională. Dansează pe scene din Madrid, Berlin, Milano, Amsterdam, Monte Carlo, iar şirul iubiţilor ei creşte odată cu popularitatea sa. În cele din urmă, Mata Hari se îndrăgosteşte de ofiţerul rus Vadim de Maslov. Pătrunde astfel în lumea spionajului şi a contraspionajului. Avand amanţi cu functii şi pozitii foarte înalte, Mata Hari putea obţine foarte uşor informatii şi le putea transmite la fel de simplu.

În ianuarie 1917, germanii transmit prin radio un mesaj prin care prezintă raportul activităţii spionului lor. Francezii interceptează mesajul şi realizează că Mata Hari e agent dublu. Se pare că germanii ar fi făcut aceasta mişcare intenţionat, ştiind că mesajul va fi interceptat, însă acest zvon nu este confirmat. În egală măsură francezii nu au recunoscut niciodată oficial că Mata Hari a spionat pentru ei.

A fost condamnată şi executată de către un pluton de execuţie francez, în 15 octombrie 1917, pentru spionaj.

CONDAMNATA LA SINGURATATE - EXPERIENTE DE VIATA CSID

Am un nume de profesoara batrana si severa, Eleonora. Am 23 de ani, iar natura a fost prea dura cu mine, v-o spun de la inceput. As fi putut fi destul de draguta. Am o fata frumoasa, tenul ca de portelan, dintii albi si mari, ochii albastri, cu gene lungi, un nas fin, parul castaniu matasos si ondulat. L-am lasat lung ca sa-l pot prinde in coada si sa-mi mai acopere cocoasa. Suport aparent resemnata grosolaniile celor din jur, prejudecatile profesorilor. La originea raului meu se afla o culpa medicala, neasumata de nici un doctor, bineinteles...

Am fost condamnata inca din pantecul mamei, dar problemele s-au agravat si la nastere. Am o cifoscolioza grava, spina bifida si inca alte cateva probleme la coloana vertebrala. Cu alte cuvinte, coloana mea este curbata astfel incat merg greu, am mai putin de 1,35 m, desi ar fi trebuit sa am cam 1,65 m, nu-mi pot controla 100% mictiunea si defecatia (adica mai umblu cu pampersi de adulti sau cu tampoane speciale) si ma lupt de cand ma stiu cu durerile fizice si cu spitalele. Mama sufera nespus de mult si uneori ma consoleaza spunand ca sistemul meu nervos a scapat intact. „Putea fi mai rau“, imi strecoara printre lacrimi o consolare. Astfel ma face sa duc mai departe grotescul vietii fara sa ma mai plang. Port greseala unor oameni, sper sa o depasesc. Sunt momente cand aceasta povara ma copleseste, alteori ma simt unica si puternica, insa nu dureaza prea mult senzatia.
„Ce alta treaba ai tu?”

Invat bine de cand ma stiu. Sunt premianta, ce altceva mai bun as avea de facut, dupa cum imi spunea cu prietenie o colega? Pai, da. Alta treaba n-am. Baietii nu se intereseaza de mine decat la lucrari, examene sau la soptit. Am stat mereu cu nasul in carti, iau numai note maxime. Sunt insa constienta: nu sunt un geniu si desi mi-am ales un domeniu in care nu conteaza cum arati – IT-ul, stiu ca imi va fi greu sa gasesc o slujba ca lumea dupa ce termin facultatea si masteratele. Oamenii sunt rai si nu vor un om cu dizabilitati in preajma, oricat ai fi de capabil. Iar pentru „afara“, nu sunt atat de buna. Imi stiu limitele. In plus, sunt dependenta de ai mei. Obosesc usor si v-am zis, umblu uneori ca bebelusii, cu pampersi. Probabil ca voi ramane la taica-miu la firma. Este plictisitor, sunt ironizata sau compatimita mereu, dar toti ma stiu de mica si nu-si dau coate cand ma vad.

Len, regina blogosferei

Eleonora este numele meu real. Pe mess, insa, sunt Len. Aici ma simt libera, impertinenta, curajoasa, ma simt o fata normala. Aici am puterea de a-mi marturisi cel mai ascuns vis – vreau sa iubesc si sa fiu iubita. Pe mess Len socheaza. Recunosc principalul meu atu il reprezinta cultura. Citesc mult, sunt informata, nu ma poti incuia cu nimic. Sunt mereu in primii 10 pe Conquistador si stiu sa invart pe degete un baiat. Ii fac sa stea in limba, va jur!

In mai putin de 3 ani, am devenit o adevarata maestra a chat-ului. Am cunoscut zeci de baieti pe net. Rad cu ei, ii iau de sus, flirtez cu oricine, comentez orice, vorbesc prostii si chiar porcarii, daca-si au rostul, nu-mi plac mitocanii sau golanii. Totul cu masura. Ma tot chinuiesc la blogul meu si sper ca intr-o zi sa fie cel mai tare. Mi-ar placea sa devin un fel de regina a blogosferei, sa fiu accesata, citita, cautata.
Ce se intampla pe blogul meu?

Imi amestec frustrarile cu visele. Am supermuzica, updatez zilnic rubrica de opinii si mai am ceva fotografii de prin scurtele excursii in tara facute cu ai mei si marele tur al Europei, de unde am ajuns direct la spital, si apoi la o luna de fizioterapie si inca o luna de stat numai in casa. Sunt sensibila, asta e, iar cand sufar uneori, pot fi buna, comunicativa si generoasa. Intr-o astfel de faza, m-a prins George, nickname: Geos.

A intrat dintr-o greseala pe blogul meu si dupa ce si-a exprimat scarba fata de „chestii d-astea feminine“, i-am raspuns si eu in doi peri si nu stiu cum am inceput sa vorbim despre filme si muzica veche. Era fascinat de Nirvana, The Doors, Led Zepelin si desi nu ma omor cu genul, l-am pus la punct rapid cu acuratetea informatiilor mele. De aici si pana la a vorbi nonstop, zi si noapte, a fost un pas. Am stabilit de la inceput regulile – fara telefon si fara intalniri. L-am pus sa jure, ca altfel nu mai continuam.

Geos, partida perfecta!

Reusisem sa sucesc mintile unui baiat atat de frumos! Avea 1,90 m, era student, juca baschet la un club bunicel, statuse 10 ani in Berlin, (parintii au lucrat la Ambasada), avea la nici 22 de ani propria masina si o garsoniera in centrul capitalei. Partida perfecta! Dupa cum se autointitula tantos. Mi-a propus in gluma sa ne logodim si a inceput sa ma bata la cap ca ar vrea sa ma vada. Imi placea usurinta cu care mi se baga sub piele, toate aluziile astea ce le vin atat de usor tinerilor normali. Sex, iubire, dorinta – conturasera pentru mine un nou univers, al simturilor, fanteziei pe care pana acum le blamam scarbita. Pentru ca nu le aveam. Acum imi erau ireal de aproape.
Un pictorial la mine acasa

Aveam si eu web-camera, evident, dar nu o activasem niciodata. Am facut zeci de probe ca sa ma asigur ca nu mi se vede cocoasa, am reglat lumina in incapere, am aranjat fundalul si intr-un final mi-am luat inima in dinti. Am deschis camera, am facut cu mana si i-am asteptat emotionata reactia. Ochii mei albastri, usor machiati, cu genele rimelate, parul meu lung, degetele subtiri si unghiile lungi, vopsite in culoarea sangelui se pare ca l-au cucerit. Il vedeam cum ma privea topit si incepusem chiar sa-mi uit handicapul, pierduta in privirea lui de indragostit. „Aratai mai bine decat imi imaginam“, mi-a marturisit entuziasmat. Am ras cu lacrimi, ca de o gluma buna. In loc sa se mai linisteasca, m-a asaltat cu mesaje de iubire, dulcegarii mai dulci decat mierea si chiar imi inspira mila, stiindu-l cat de macho este in realitate si cat de mult dezaproba astfel de lucruri.

Imi marturisea ca este coplesit de iubirea pentru mine si ca nicicand nu a avut o asemenea partenera de conversatie. „Mereu ma surprinzi. Imi spui ceva nou. De unde naiba stii atatea?“, ma intreba incantat. „Si cat de frumoasa esti. Sigur n-ai prieten? N-ai“, isi raspundea tot el. „Ca nu te-ar lasa sa stai atat de mult pe chat cu mine. Ati face dragoste, ceea ce vreau si eu. Unde esti? Spune-mi, ca vin chiar acum. Te implor.“

Frumoasa si rebela as fi fost

Noaptea stateam cu el pe chat, clipind des din genele lungi si incercand sa par cat mai dezinvolta, desi senzatia mea era ca oricand imi poate descoperi pozitia ciudata, gatul infundat intre omoplati, bratele prea lungi fata de corp. Ma temeam mereu cand imi spunea: „Stai asa, nu misca, am mai prins ceva“. Dar el se referea la decolteu, la umeri. Vorbeam despre antropologie si mi-a cerut sa-i arat degetele de la maini si de la picioare. A facut-o si el si m-am simtit atunci tanara, normala, dezinvolta, afisandu-i pedichiura impecabila, dar numai eu stiu cat de dureroasa a fost contorsionarea.

Incet, incet, a prins curaj si a inceput sa-mi ceara lucruri mai obraznice – sa-i arat coapsele, sanii, talia. Era insa delicatete in ochii lui si ma induiosa cu intrebarea repetativa: „Chiar existi?“, „Esti chiar tu?“ Am niste sani superbi, macar asta o stiu. Nu prea mari, nici mici, plini si rotunzi. V-am mai spus, daca nu era aceasta groaznica si deformanta maladie care m-a frant pur si simplu in doua, as fi fost frumoasa. Si mi-as fi luat-o zdravan in cap, va jur! I-am aratat intr-o noapte sanii, dupa o regie fantastica pe care am pus-o la punct timp de doua saptamani. Mi-am deschis bluza dupa ce creasem o tensiune in fata careia ar fi palit si cea mai experimentata stripteusa din Montparnasse si am fugit. Offline.
Dragoste ca-n filme

Visam fel de fel de scenarii nebunesti. Sa ne intalnim pe intuneric! Credeam ca il atatasem atat de tare incat ar fi acceptat. Si daca ar aprinde lumina brusc? Nu... Ah, dar l-as putea chema la mine. As desuruba toate becurile, as inchide tabloul de sigurante. L-as conduce cu o mica lumanare si am sta amandoi lipiti, lipiti! Pai mi-ar simti imediat cocoasa. Dar i-as putea lega mainile de pat, ca in filme sa nu ma atinga! Lasa-ma doar pe mine... Ce prostie! Tot eu imi dadeam seama ca nu-i puteam arata casa mea, a doua zi ma puteam trezi cu el la usa, la lumina necrutatoare a zilei. Si oricum erau baliverne, pentru ca ai mei nu plecau niciodata de acasa, decat o data pe an in concediu evident impreuna cu mine si fratele meu mai mic.

Sa-ti dau un bilet

„As vrea sa nu ne spunem nimic la aceasta intalnire“, am plusat eu. Asa ca am vrut sa transez problema: sa facem doar un schimb de bilete. Ca „bilet“ am pus o poza de-am mea. Mi-o facuse taica-miu in fata unei pesteri, in spate apunea soarele si parca imi ardea parul. Ma luase intr-un fel asa, mai de jos, paream mai inaltuta, dar se vedea destul de evident defectul, trunchiul infundat si bombat, cocoasa dura. „+sta e adevarul despre mine, baiatule, asta sunt“, am scris cu fonturi de 14. Am printat-o. Tot drumul pana la fantana din fata Arhitecturii parca am plutit. Am ajuns tremurand si m-am asezat stinghera pe marginea rotunda. L-am vazut venind inca de la un kilometru – dupa stralucirea ochilor.

Avea o haina superba de piele, rosu cu alb, jeansi decolorati si bascheti. Totul ii venea impecabil, fara ostentatie si parea coborat dintr-o reclama. In ultima secunda, am vrut sa fug, dar picioarele nu ma ascultau si am ramas acolo, mica, schimonosita de acest defect ce nu poate lasa indiferent pe nimeni. Stateam fara sa respir cu poza aceea stupida in mana. Simteam ca am gresit venind, dar totusi speram. Imi jucam cartea, desi ma durea deja sufletul, anticipandu-i reactia, ce nu a intarziat sa apara.

Acum, nici nu mai simt ura. Il inteleg. Cand a venit la locul intalnirii, eu am fost absolut ultima persoana si chiar lucru, daca ma gandesc mai bine, pe care l-a privit. Isi mangaia usor ceafa si parul, cu sprancenele usor incruntate, cautand femeia visurilor. O femeie normala. Ca el, ca tine, care citesti sau fatada aceea pe care i-am servit-o eu intr-o teribila inconstienta. I-as fi facut o poza atunci. Il fixam insa cu un zambet tamp, sperand in prostia mea ca totusi cei 10 ani petrecuti in Germania i-au deschis mintea, sufletul. Ca acele ceasuri tarzii in care am fost cei mai apropiati oameni de pe planeta il vor face sa spuna: „Gata, chinul tau s-a sfarsit! Vino cu mine, pentru mine esti cea mai frumoasa, nu conteaza, nu“. N-a fost asa.
„Esti chiar tu?“

M-a zarit cu coada ochiului, s-a aplecat uimit si s-a apropiat de mine, muscandu-si usor buza de jos. Incruntarea se accentua si isi vara zdravan mainile in buzunar, intinzandu-se caraghios, ca un arc, refuzand parca un posibil contact fizic. Ne-am privit cu nesat timp de cateva minute. Eu ii sorbeam imaginea proaspata, dinamica, nealterata de puricii camerei. Parca era un curcubeu dupa o ploaie calda de vara. Rememorand faza, pot spune insa ca ochii lui se mareau ingroziti, pe cand eu ma pierdeam in acel zambet tamp si jenat, despre care nu garantez ca nu se transformase intr-un ranjet hidos.

Scoase un „Doamne, Dumnezeule... Esti chiar tu? Nu pot sa cred“! Imi infipsese cutitul in inima. „Parca nu erai asa religios...“, am ingaimat cu voce joasa o remarca ce s-a dorit ironica. I-am intins foaia impaturita si mecanic a scos si el din buzunar un biletel. A dat sa mi-l intinda, apoi s-a razgandit si l-a infundat inapoi in buzunarul primitor unde-si ascunse si mainile. Imi smulse rapid foaia, o despaturi, privi scurt, parasindu-mi doar o secunda adancimea ochilor si mi-o arunca la loc. „Pai asta esti, am vazut...“ Inca mai speram. Nu era cazul.

In prezent? Mi-am schimbat identitatea. Sunt Eli. M-am perfectionat! Am cumparat o carte de machiaj si o camera mai scumpa. Sunt maestra acum in „transmisii live“. Doar prim plan, gros plan. V-am mai zis, fata, parul, bustul sunt perfecte! Acelasi joc, mici schimbari de tactica. Sunt cuceritoarea absoluta, cea mai dorita si cea mai misterioasa. Realitatea e pentru altii. Eu sunt fericita aici, in lumea mea. Ziua port ochelari, parul strans in coada si breton pe frunte, desi cred ca este o masura inutila. Cine se uita de fapt la mine cu adevarat?